Cultura violenței: Traiul rău și vrăjmășia vieții

De Ana Maria Ciobanu

 

Sunt în fața unor studenți din București și le recit cifrele violenței în familie înregistrate în ultimii trei ani în România. Explic că numărul plângerilor înregistrate la poliție nu este grăitor pentru dimensiunea reală a fenomenului, că numai 25% dintre victime depun plângere și că mai apoi 50% dintre ele își retrag acuzațiile.
Văd o sprânceană ridicată și țâșnește prima întrebare: „Dar de ce nu pleacă?”
Ceilalți studenți intervin și tirul de răspunsuri se amestecă până când devine aproape zgomot de fond: că n-au unde, că nu știu că există adăposturi, că n-au serviciu, că n-au educație.
Explic mecanismul psihologic care te programează să supraviețuiești, să respecți cu sfințenie o rutină care îi este pe plac agresorului și care te împiedică să te mai gândești la viitor. Trăiești în prezent, te lupți ca lucrurile să n-o ia razna astăzi, mai ales dacă ți s-a spus că, dacă pleci, vine după tine și te omoară.
„Bine, unele n-au unde să se ducă. Dar nu toate…”, continuă studenta care a spart gheața.
„Asta cam așa e”, mai vine o reacție.

Blamarea victimei este frecventă, chiar și printre cei care ar trebui să-i ofere ajutor (poliție, justiție, familie), iar acest fenomen poate duce uneori la o dublă victimizare: persoana în cauză își pierde și puțina încredere care a determinat-o să raporteze violența sau să ceară ajutor.
Dezbatem în continuare motive, mentalități și soluții pentru victime. Din vreo 40 de studenți, vreme de două ore nu întreabă nimeni „Dar de ce îl/o lovește? De ce înjură?”. Agresorul, deși personaj principal în povestea violenței în familie, e mai mult absent, atât din discuții, cât și de la serviciile sociale de consiliere destinate lui.

Florentina Păduraru, psiholog la Centrul pentru Consilierea Agresorilor Familiali din București spune că unele dintre cele mai frecvente explicații date de agresori pentru comportamentul violent țin de obicei de negarea sau minimizarea faptelor reclamate de partener și de învinovățirea acestuia (el/ea mă împinge să fiu agresiv prin cereri nerealiste, cicăleală, etc). Din acest punct de vedere, putem să observăm similarități între explicațiile date de agresori și întrebările pe care și le pune societatea despre violența în familie. Ambele tabere se concentrează preponderent pe victimă.

Alina Bordas-Mohorea, psihoterapeut și psiholog clinician la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Victimele Violenței în Familie al A.D.R.A. Romania, aude adesea din partea cunoscuților sau reprezentanților unor instituții scuze pentru lipsa de reacție în cazurile de violență în familie: „Sigur nu și-a îndeplinit îndatoririle de femeie, să stea acasă, să calce, să facă mâncarea, altfel nu ar fi bătut-o”.

Ideea că violența în familie este o problemă de pus în cârca victimei are rădăcini adânci în mentalitatea românilor („Muierea nebătută e ca moara neferecată”). Violența e parte din cotidian încă de la ritualurile de măritiș: „Plânge, plânge, tu lucrează, Că bâta-i pe cui în casă, Îi sucită și julită, pentru tine-i pregătită”.

În România secolului XVIII, unele dintre motivele acceptate de Biserica Ortodoxă pentru acordarea divorțului erau „traiul rău” și „vrăjmășia vieții”. După cum menționează Constanța Vintilă-Ghițulescu în volumul „În șalvari și cu ișlic” (editura Humanitas), acestea îmbrăcau numeroase forme, de la violența verbală până la cea fizică sau sexuală, de la amestecul părinților până la tirania soacrei. Din documentele vremii, autoarea reține că Îndreptarea Legii (numită și Pravila cea Mare) recunoaște dreptul bărbatului de a-și lovi soția, dar cu măsură și cu blândețe, cu palma sau cu pumnul, nu cu toiagul sau cu alte arme care i-ar putea face răni. Divorțul se aprobă numai dacă victima demonstrează că traiul rău riscă să devină cauzator de moarte (Percepția asupra intensității violenței rămâne și astăzi o problemă majoră pentru identificarea fenomenului, multe dintre victime spunând că n-au primit „o bătaie în toată regula”, ci doar palme sau înjurături).

Trupul victimelor secolelor trecute se transformă în probă vie pentru că judecătorii se lasă impresionați de vânătăi, de sânge și de jelanie. De cele mai multe ori însă, despărțirea se acordă numai dacă și vecinii mărturisesc că vrăjmășia soțului nu mai cunoaște margini.
Constanța Vintilă- Ghițulescu menționează că vecinii sunt parte din conflictele cotidiene de pe uliță, se solidarizează, se emoționează, denunță și depun mărturii. Una dintre cele mai mari necinstiri pe care le poate comite bărbatul față de soția lui, este să o înjure și să o lovească în public, în așa fel încât toți vecinii să audă și să o necinstească apoi la rândul lor. Într-una dintre jalbele pe care autoarea le-a studiat, strigarea în gura mare apare ca circumstanță agravantă la procesul de divorț. Luxandra din București: „Iordache a pururea strigă în vileag de mă face curvă și hoață și zice că nu mă are de soție și, când vine beat, cu fuga scap de el că sare cu toporul asupra mea”.

Dacă femeia îndrăznește să ridice mâna asupra bărbatului său, despărțirea se acordă pe loc, potrivit Sfintei Pravile (cartea 42, titlul 12, lista 343): „Muierea ce va vrăjmăși viața bărbatului cu orice mijloc sau va ști pă alții că-i vrăjmuiesc viața și nu va spune, despartă-să”.
Jalbele cercetate de Constanța Vintilă-Ghițulescu dezvăluie și o „tiranie feminină”, cele mai frecvente motive de plângere fiind cicăleala și limbuția. Violența feminină reclamată de parteneri este cel mai adesea verbală, rar incluzând manifestări fizice ca scuipat, aruncat cu obiecte, sau lovit și fugit. Când Maria din mahalaua Fântâna Boului își reclamă soțul în 1774 că o bate de șapte ani, vecinii se indignează de îndrăzneala acestei femei care își ocărește zilnic soțul de se miră toată mahalaua.

Valentina Rujoiu, doctor în sociologie, coordonator al volumului „Violența în Familie. Între percepție socială și asumare individuală”, notează împreună cu sociologul Octavian Rujoiu în capitolul Abuzul asupra soțului că „în definitiv, atunci când vorbim de libertate, intimitate, respect și parteneriat într-o relație, asemănările sunt izbitoare în ceea ce privește comportamentul femeilor și al bărbaților. Numai că valorile culturale, percepțiile și rezistența la schimbare pot face diferența în mediul colectiv”. Violența împotriva bărbaților este catalogată ca o formă de violență ascunsă pentru că victimele se tem de ridiculizarea din partea cunoscuților și societății.

Dacă altoirea muierii (sau a bărbatului) sunt de cele mai multe ori practici ascunse pentru societatea de astăzi care le condamnă (cel puțin legal), pentru mulți dintre părinții din România bătaia rămâne încă ruptă din rai.
Diana Stănculeanu, psihoterapeut la organizația Salvaţi Copiii, spune că pentru părintele român „altoirea” copiilor îi este atât de naturală, atât de la îndemână, încât „două la fund”, „urecheala”, „trasul de păr” nu înseamnă violență, abuz, bătaie, ci reprezintă ceea ce orice părinte responsabil trebuie să facă din când în când pentru a nu se trezi cu copilul în creștetul capului.

„Primii care au început să vorbească despre bătaie, copil și educație în aceeași propoziție au fost scandinavii. După ce au constatat că aproximativ 80% dintre copii erau bătuți de către părinții lor, autoritățile de la Stockholm  au promulgat în 1979 prima lege din lume care interzicea orice formă de violență asupra copilului în familie. 35 de ani mai târziu, după nenumărate amenzi, decăderi din drepturi parentale, încarcerări și intrări obligatorii în programe de educație parentală, Suedia comunică un procent de 6% copii pedepsiți acasă, corporal și emoțional. A bifat și România un deceniu de lege și o scădere în procente. În 2004, 84% dintre copii mărturiseau că sunt bătuți acasă. Astăzi „doar” 63 din 100 vorbesc despre educația cu palma, cu lingura de lemn sau cureaua”.

Diana Stănculeanu visează și muncește pentru servicii comunitare pentru consilierea copilului și familiei, cursuri de educație parentală care să înceapă de pe băncile școlii în așa fel încât fenomenul violenței în familie să nu mai fie perpetuat generație cu generație.  Când lucrează cu părinții, îi roagă constant să își răspundă la întrebarea: „Cum vreau să fie relația mea cu copilul meu peste 20 de ani și ce fac acum, azi, pentru a înfăptui asta?”

„Este o întrebare cu răspunsuri multe şi grele căci e nevoie de timp, toleranţă, iertare de sine, perseverenţă, putere, să accepţi că ce ai făcut o viaţă, sau felul în care ai fost chiar tu crescut, face mai mult rău decât bine, chiar şi atunci când se întemeiază pe buna intenţie. ”

Publicat iniţial în Dilema Veche în noiembrie 2014