Anne

O fiică povestește anii trăiți cu o mamă violentă.

Povestit Oanei Sandu

coada impletita domnisoara

Anne are 36 de ani, este manager într-o firmă din București, e căsătorită și a născut în iulie primul copil, o fetiță. Mama a lovit-o pe ea și pe sora ei mai mică, din copilărie și până în liceu. Căsnicia eșuată, alcoolul și depresia au împins-o să-și lovească copiii, dar și bărbatul. Părinții au divorțat acum zece ani. Tatăl s-a recăsătorit și are încă probleme cu alcoolul. Și ea, și sora ei, care locuiește în străinătate, au trecut în ultimii doi ani prin terapie, pentru a face pace cu trecutul și pentru a ierta. Mama lui Anne a murit recent în urma unui infarct.

Cele mai cumplite bătăi au început când eram la școală, în primele clase. Ai mei au avut un moment de cumpănă când eram în clasa I, în ’84. Taică-meu avea pe cineva, ea a aflat, au început niște mega-scandaluri. Tata nu a fost un tip violent; dacă a dat în ea, a fost pentru că se apăra. Ea sărea, ea lovea.

Nu aveam voie să mergem la cineva în casă sau cineva să vină la noi. Te jucai în fața blocului cu copiii, dar atât. Știi cum e, ești copil, te joci, te duci, e o aventură, era ceva total nevinovat. Mă dusesem să-mi fac lecțiile la o colegă. Făceam ore de după-masă, a venit în control de dimineață, nu m-a găsit, și când am venit de la școală m-a întrebat:

„Unde ai umblat, domnișorică?”

„Uite, am fost la Cristina, am învățat, ne-am făcut lecțiile împreună”.

„Du-mă la ea”.

Erau de față colega mea, mama ei, sora ei și maică-mea, ca un animal spumegând. M-a bătut până am făcut pe mine de durere, de frică, de umilință. Urla de zici că se luptă să mă salveze pe mine din gura unui animal. Era ceva de neîntrerupt. Probabil le era și frică să se bage.

Aveam sentimentul uneori că e un om sufocat de furie care lovește cu pumnii în pereți, în saltele, până când gâfâie că nu mai poate, doar că nu dădea în pereți, ci în noi. Și, când nu mai putea, o vedeai cum respira și îi trecea, și totul era minunat. Te lăsa pe tine într-o baltă de lacrimi, pipi, sânge, ce se nimerea să fie.

Lucra la o întreprindere de industria cărnii, era director administrativ, administra depozite. Venea acasă de la job și bea. Nu o vedeam când bea, dar vedeam schimbarea de atitudine, când mergea și vomita. Stătea în pat și citea, noi spălam, găteam, ne făceam singure temele, ne duceam la școală. Și apoi venea o zi când era și ea OK. „Vai, fetițele mele!”, „Cezarele mele!” și după aia iar o perioadă proastă.

Odată nu mă dusesem să cumpăr pâine și taică-meu s-a dus la un vecin să ceară niște pâine până a doua zi. Cum a ieșit din casă, maică-mea s-a înfipt în părul meu, m-a smuls de pe pat, a dat cu mine pe jos. Picioare, pumni, m-a dat cu capul de un dulap de mi-a căzut o sanie în cap.

„N-ai făcut nimic, ce ai făcut toată ziua până am venit eu?”/„Eu te-am făcut, eu te omor”./„O să vă atârn de păr”./„O să vă ard mâinile”.

Mi-a spart nasul, a început să-mi curgă sânge și taică-meu m-a auzit urlând. A coborât, a venit, a oprit-o și mi-a zis: „Du-te la baie și spală-te!”.

Când o lovea pe soră-mea mă băgam eu, aveam sentimentul că trebuie să o protejeze cineva, pe mine nu mai avea cine. Soră-mea a vorbit târziu, la patru ani, la un moment dat credeam că e mută. Nu au înscris-o la grădiniță. În școala unde făceam primara era și grădiniță și m-am dus eu s-o înscriu. Țin minte că am lăsat-o acolo și, după un timp, m-a chemat educatoarea. Făcuse pe ea și-i era frică să spună că are nevoie la baie. Se uita la mine cu niște ochi mari crezând că o bat, probabil. A fost cumplit.

Mama era foarte deșteaptă: mă bătea din cap până-n picioare, dar de la gât în jos, cu cureaua. Dungile s-ar fi văzut doar dacă m-ar fi dezbrăcat cineva. Se putea întâmpla de trei ori pe săptămână, sau o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni; scăparea era când plecam în vacanța de vară la bunică-mea.

Tata nu era acolo aproape deloc. Mă șochează că acum câțiva ani am avut o discuție cu el despre asta și mi-a spus: „Vai, dar nu am știut nimic”. Cum să nu vezi un copil cum se sperie din nimic? Cum să nu-ți dai seama? Sunt convinsă că mulți vedeau.

M-am dus la examenul de la intrarea în liceu cu bagajul făcut. Mi-a zis că dacă nu intru mă omoară. Intra în fiecare zi în cameră și-mi spunea „Domnișorică, dacă nu intri, de mâna mea mori”. Norocul meu a fost că am intrat.

Visam la momentul în care o să moară. Nu-mi doream să moară, ci să fie incapabilă să-mi mai facă rău și visam cum atunci o să-i spun tot ce vreau să-i spun.

În pofida tuturor chestiilor, eu și soră-mea o iubeam. Tot timpul încercam să o facem fericită, pentru că simțeam că nu e. Îmi amintesc de una dintre aniversări – cred că făcea 38 sau 39 de ani –, i-am făcut un tort amândouă. Ne-am dus la alimentară să vindem sticle goale să strângem bani ca să-i cumpărăm nu-știu-ce-dumnezeu de șampon plus o sticlă de șampanie. Casa era lună, noi eram atât de fericite. Imaginează-ți-o intrând pe ușă deprimată, consumase ceva alcool înainte, ținea cu niște mâini fragile garoafele pe care i le cumpărasem și era toată înlăcrimată că a mai îmbătrânit cu un an. Nici n-a sesizat efortul nostru. Nimic. Părea cea mai mare depresie, cea mai nefericită persoană din lume.

Am ajuns la terapie încercând să nu mai fiu furioasă. Am reușit parțial, dar e încă acolo.

Când am aflat că o să devin mamă, cel mai frică mi-a fost să nu fie o chestie transmisibilă, să nu fie o boală pe care să o iau să mai distrug și eu viața cuiva. Și soțul meu, și psihologul, mi-au zis să stau liniștită, că dacă ar fi fost să am ceva, la ce momente am avut în viață până acum, se declanșa și mama bolii. Și, legat de ce fel de mamă o să fiu, psihologul mi-a zis că nu trebuie să-mi fac vreo problemă, pentru că deja am fost o mamă bună pentru  sora mea.

Acum simt un amalgam de sentimente: pe de o parte bucuria venirii pe lume a fetiței mele și, pe de alta, moartea ei fără să apuce să o vadă. Indiferent cum a fost ea în relație cu mine, cât rău mi-ar fi făcut intenționat sau nu, conștient sau nu, a fost în final mama mea.M-a purtat în pântec, mi-a dat viață și m-a învățat atâtea. E adevărat ca multe le-am învățat și prin exemple negative, însă n-am să-i neg niciodată importanța. Am și amintiri frumoase, nu la fel de multe ca celelalte, din păcate, dar copilul meu ar trebui să știe doar de cele frumoase. Știu că s-a bucurat enorm când a auzit că e bunică și că ar fi iubit-o mult pe fiica mea.

Septembrie 2014