Gabriela

I-a fost greu să-și găsească curajul de a-și părăsi soțul care devenise abuziv. Nu știa că slalomul printre obstacolele sistemului îi va testa puterile la fel de mult.

De Oana Sandu

fetite par lung 1

Până să plece, Gabriela s-a gândit de multe ori la asta.

Trecuse mai bine de o jumătate de an de când o lovise prima dată, avea dureri îngrozitoare de spate și nu mai voia ca Ioana, fiica ei de trei ani, să mai vadă scandaluri violente între părinți. Un adăpost din București o aștepta peste o lună, în ianuarie, după ce le spusese la telefon că vrea să plece dintr-o relație abuzivă și nu are unde. I se părea că nimeni din jur nu o crede, așa că se pregătise să înregistreze loviturile, dacă se vor întâmpla iar. Îi era frică acasă. O apuca tremuratul de fiecare dată când soțul descuia poarta venind de la muncă. Dar îi era și teamă că nu o să se descurce, fără casă, fără job, cu o viață nouă.

Apoi a venit ziua de 27 decembrie 2012.

Conflictul a pornit în bucătărie, când soțul i-a reproșat din nou că tatăl ei s-a mutat mult prea aproape de familie, în Târgoviște, la câțiva kilometri de satul în care locuiau. A aruncat cu o sticlă de apă spre Gabriela și atunci ea a fugit în dormitor, a luat telefonul, a dat drumul înregistrării și l-a băgat în buzunar. În dormitor erau și Ioana, și Ana, fiica cea mică de șapte luni, care stătea în pătuț.

Bărbatul a venit în dormitor, a ridicat-o pe Gabriela de păr și a trântit-o de câteva ori de podea. O durea tot corpul, din cap până în călcâie. A rămas întinsă pe jos, urlând. Urla de durere, într-o tânguială din care nu se putea opri. Bărbatul a înjurat-o câteva minute, reproșându-i că tatăl a împrumutat bani de la romi. Apoi i-a spus să se ducă să plângă în sufragerie. Gabriela i-a cerut s-o lase în pace. Nervos, a luat-o de păr și a târât-o până în camera cealaltă. Fetița, care se perinda de la unul la altul, repeta printre suspine:  „Mami meu”.

„E o jigodie mă-ta”, i-a spus tatăl.

Nici nu mai știe cât a stat întinsă pe jos. Soțul i-a luat telefonul, ca să nu o lase să sune la 112, cum făcuse data trecută și el avusese de dat explicații la Poliție. Bărbatul a mai monologat o oră, poate două, de cele mai multe ori înjurând-o, spunându-i că i-a distrus viața, că nu face ordine prin casă, că stă prea mult pe Facebook.

„Trebuie să o bat la zi, la săptămână, că nu înțelege de vorbă bună? Păi tu ești animal? Animalul stă cu bătaie pe el”, i-a spus Gabrielei înainte să se așeze în fața televizorului.

Gabriela a zăcut în pat a doua zi, legănându-și pe picioare fetița cea mică. Spre seară, Ioana,  care mai văzuse de trei ori cum tata o bate pe mama, a trântit un scăunel și a dărâmat receiverul de cablu TV. Tatăl a țipat, a luat o nuielușă rămasă prin casă de la Moș Nicolae și i-a dat una peste fund. Fetița s-a speriat și a fugit în brațele mamei. Mama a îmbrățișat-o încercând să o calmeze. Soțul i-a reproșat că e proastă; îi știrbește autoritatea dacă ia în brațe copilul când el îl bate. Seara, înainte să plece la o petrecere, a avertizat-o: „Când vin de la prieteni să-mi spui care a fost motivul pentru care ai luat-o în brațe, că, dacă nu, te-așteaptă altă porție de păruială”.

La culcare, Ioana i-a spus mamei: „Hai, mami, să ne culcăm, poate când vine nu te mai bate”.

Gabriela a știut atunci că trebuie să plece repede. Ziua următoare, când soțul era la firma de pază unde lucra, s-a trezit la cinci și și-a pregătit actele ei și ale copiilor. Și-a făcut bagajele și le-a încărcat în mașină cu ajutorul tatălui, care venise s-o ajute. A luat copiii spunându-i bunicii soțului, care stătea peste drum de ei, că merge în parc să le facă poze. Pe drum, urmând sfaturile consilierilor de la adăpostul care o aștepta, s-a oprit la Poliție să depună plângerea penală pe care o scrisese deja.

Când a intrat în București, după câteva SMS-uri și telefoane de la soț și părinții lui, care o întrebau unde este și o amenințau că o vor acuza de furtul copiilor, i-a trimis lui un SMS: „Am plecat cu fetele de acasă. Relația noastră s-a terminat”.

*

Gabriela a terminat Academia de Studii Economice și două masterate de drept bancar și management organizațional la universități private. Din 1991 și până în 2011 a lucrat în trei bănci din București, în diverse posturi, de la simplu funcționar administrativ până la contabil și director de sucursală.

Pe soțul ei l-a cunoscut în 2008, când avea 36 de ani. Lucra de dimineața până seara la bancă în București și nu avea pe nimeni. Știa pe cineva care-și găsise un soț pe internet și a zis „de ce nu?”. Așa că și-a făcut cont pe sentimente.ro. Prima oară nu a ieșit bine: a intrat într-o relație cu un tip care a înșelat-o. A urmat un bărbat solid, de undeva de lângă Târgoviște, cu patru ani mai tânăr și două capete mai înalt. Lucrurile au mers bine și, cum ea își dorea atât de mult un copil, s-au căsătorit la șase luni de la prima întâlnire.

Ea avea un job bun în București și nu voia să-l schimbe pentru unul în Târgoviște. El era într-o pauză – lucrase cu un an în urmă ca agent de pază – și stătea cu părinții după ce terminase Dreptul la o facultate privată din oraș. Voiau să se mute împreună după ce el își găsea un job în București. Dar totul a rămas la nivel de plan.

Discuțiile se aprindeau când ea îi oferea sfaturi de a-și găsi un job în București. El nu voia să locuiască în apartamentul ei, alături de socrii, și varianta de a se muta cu chirie, doar ei doi, i se părea costisitoare. Gabriela și-a dat seama că au o problemă abia când, însărcinată fiind, locuia tot singură. După ce a născut-o pe Ioana, care îi semănat leit tatălui, soțul a vizitat-o în București, dar după două zile a plecat înapoi acasă. Aveau vieți separate, bugete separate și căsnicia se întâmpla în weekenduri. El nu îi mai vorbea și, când o făcea, erau reproșuri: că și-a împrumutat sora și a intrat în datorii și că nu e bună de nimic.

În 2006, înainte de a se căsători, ea făcuse un credit bancar pentru un apartament în care să locuiască alături de părinții veniți din Brăila. La scurt timp după, a mai făcut un credit de 52.000 de euro din care 30.000 i-a dat surorii mai mare ca s-o ajute, la insistențele mamei, să-și construiască o casă lângă București. În 2008, în plină criză, sora sa nu a mai putut plăti ratele și nici Gabriela nu le-a mai putut acoperi. Astfel, în 2009 apartamentul său a ajuns sub sechestru și urma să fie vândut de banca creditoare.

De-aici încolo, problemele s-au ținut lanț.

Situația financiară a Gabrielei ajunsese extrem de complicată. Mama s-a îmbolnăvit de cancer și nu a mai putut avea grijă de cea mică, iar soțul, care se angajase la altă firmă de pază, locuia tot în Târgoviște. Așa că Gabriela a trebuit să se reîntoarcă în concediu maternal. Un an mai târziu, în 2011, mama a murit. Între timp, Gabriela și-a părăsit și jobul la bancă, după un incident cu un client care i-a făcut o reclamație, preferând să plece decât să fie dată afară.

Spune că a rămas însărcinată cu cel de-al doilea copil din întâmplare; medicii i-au spus că sunt șanse minime să rămână însărcinată,  nu avea voie să ia anticoncepționale din cauza problemelor cu glanda tiroidă, iar el refuza să se protejeze.

Și-a dat seama că nu mai avea cum să se descurce în București și a decis să se mute cu fiica în satul de lângă Târgoviște unde locuiau soțul ei și socrii. Pentru că-i reproșa constant că și-a pierdut casa din cauza surorii și că nu e bună de nimic, Gabriela începuse să creadă că e vinovată, că făcuse numai greșeli, că merită jignirile și furia lui.

Cea de-a doua sarcină a fost cu risc de pierdere. În mai 2012, a născut prematur, la șase luni și jumătate, o fetiță de doar 900 de grame. Ca orice copil prematur, Ana s-a născut cu o listă întreagă de diagnostice: hemoragie cerebrală și digestivă, plămâni încă neformați, torace fragil, suflu sistolic. Când l-a sunat din București să-i spună că Ana supraviețuiește în incubator, soțul i-a spus să nu îndrăznească să se întoarcă acasă cu ea. Gabriela a făcut o criză atunci, în spital; asistentele au sedat-o ca să se liniștească. Soțul a venit a doua zi la spital și i-a repetat că nu vrea să aducă acasă „o handicapată”. Dacă va face asta, i-a spus că o să divorțeze și o să o ia pe Ioana.

După trei luni în spital, timp în care soțul nu a mai vizitat-o, a ajuns cu Ana acasă.Se întorcea o dată pe lună în București pentru diverse controale medicale și într-una din aceste dăți, pe când cea mică avea patru luni, și-a programat un interviu pentru un post de director economic. Se gândea că dacă ar câștiga postul, ar avea din nou bani ca înainte. Nu știa ce e mai bine să facă: să-i spună sau nu soțului despre interviu. Începuse să-i fie frică permanent de orice; orice putea stârni un scandal. Se simțea vinovată de toate problemele financiare și îi era teamă că va renunța la ea fiindcă nu mai aducea bani.

Soțul a auzit-o însă vorbind la telefon și așa a aflat de interviu.

Atunci a lovit-o prima oară. A tras-o de păr și a trântit-o pe jos. A aruncat o cană cu cafea de perete. Totul s-a întâmplat în fața Ioanei. I-a spus apoi să-și ia boarfele, copiii și să plece. Gabriela a fugit în București la sora ei. Câteva zile mai târziu, soțul a rugat-o să se întoarcă. I-a spus că se enervase fiindcă l-a mințit și de-asta o lovise. Gabriela s-a gândit din nou că poate ea a fost de vină că i-a ascuns adevărul.

La a treia bătaie soțul a lovit-o în timp ce o ținea în brațe pe cea mică. Atunci, după ce a sunat la 112, oamenii de la Direcția pentru Protecția Copilului din județ i-au propus să se ducă într-un adăpost din apropiere. A refuzat fiindcă bunica soțului a rugat-o să locuiască o vreme cu ea. „Om vedea ce se întâmplă”, i-a spus. Și mama, și bunica lui vedeau ce se întâmplă, dar nu reacționau. Și ele fuseseră lovite de soții lor, iar soacra i-a spus odată că „femeia care ține de casă nu pleacă”. Tatăl lui, care la rându-i o lovise pe soția sa, se mai lua de el și-i spunea să n-o mai bată.

În ziua de 27 decembrie, a patra în șirul bătăilor, Gabriela era însă pregătită.

Tatăl ei încercase de mai multe ori să-și convingă ginerele să nu o mai lovească, dar discuțiile se transformau mai mereu într-un scandal cu injurii, fără nicio concluzie. Tatăl îi povestise luna trecută o știre văzută la televizor: primarul Capitalei inaugurase în zona Berceni un centru pentru femeile agresate, un adăpost în care puteau locui pentru o perioadă alături de copii, după ce fugeau din casele unde soții sau partenerii le loveau. Cam tot pe atunci, în orele în care soțul era la serviciu, a căutat pe Google „victime ale violenței”. A găsit site-ul poliției și ale altor organizații nonguvernamentale care fie ofereau adăpost, fie sfaturi despre cum să ieși dintr-o relație abuzivă.

Așa a citit legea violenței în familie, așa a aflat și despre ordinul de protecție. După ce a trimis emailuri la două organizații – una care avea adăpost, alta care oferea consiliere juridică –  a primit un răspuns de la organizația Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor din București, iar coordonatorul adăpostului organizației i-a explicat ce trebuie să facă înainte de a pleca: să strângă dovezi că soțul o bate și să depună plângere la poliție.

*

Când a plecat de acasă la sfârșitul lui decembrie, a ajuns la Centrul de Primire în Regim de Urgenţă a Victimelor Violenţei în Familie – Casa ADRA. Nu i-a venit să creadă când cei de acolo i-au spus că poate sta în adăpost doar două luni, maxim trei. I s-a părut atât de puțin încât în creier i se învârtea doar întrebarea „Încotro o iau?”. În Târgoviște, acolo unde locuia tatăl într-o garsonieră nu se putea întoarce, fiindcă nu era nici loc și era și periculos, fiind atât de aproape de soț și familia sa. Pe sora mai mare pentru care făcuse creditul și la care se refugiase pentru câteva zile după o bătaie nu a mai sunat-o. Ultima oară se certaseră din cauza datoriei și a refuzat să o mai primească pentru încă o săptămână.

Avea două luni la dispoziție să-și găsească o casă, să ceară un ordin de protecție ca soțul să nu se apropie de ea și de fete și să înceapă procedura de divorț.

O femeie agresată poate locui, alături de copii, într-un adăpost public, coordonat de direcțiile județene de asistență socială, sau privat, administrat de un ONG, între șapte și 60 de zile. Criteriile prin care intră într-un astfel de adăpost diferă de la centru la centru; unele acceptă și femei agresate prin abuz psihologic, altele doar dacă victimele au dovezi că au fost abuzate fizic. După caz, femeia poate primi un minim sprijin financiar pentru alimente, consiliere psihologică pentru ea și copii sau consiliere juridică pentru a obține ordin de protecție sau pentru procesul de divorț, dacă e hotărâtă să se despartă. Pe lângă adăposturi, mai există și centre de recuperare pentru victimele violenței în familie, unde femeile pot sta maximum 90 de zile, cu posibilitate de prelungire în situații excepționale, până la 180 de zile.

Cele 41 de centre rezidențiale din țară oferă 590 de locuri, ceea ce înseamnă dacă luăm în calcul că, în medie, o mamă are doi copii, între 200-250 de locuri pentru familii. Mai grav este că 14 județe din România nu au niciun centru de găzduire a victimelor violenței în familie. O cercetare a coaliției de ONG-uri din acest domeniu a arătat că în 2012 aproximativ 700 de femei și 1.140 de copii au locuit temporar în astfel de centre. Sunt de șase ori mai puţine locuri decât ar fi necesar conform standardului european de 1 loc la 10.000 locuitori.

Gabriela stat trei luni în Casa ADRA. Era bine și linișteîn camera pe care o împărțea cu fiicele sale. Primea bonuri de masă și gătea, făcea curat în casă, la fel ca celelalte femei din adăpost. Ioanei i-a fost mai greu la început fiindcă avea un somn agitat cu coșmaruri și țipete.

Nu vorbea bine și mai mult se bâlbâia decât pronunța cuvinte. Un neurolog i-a explicat Gabrielei că lucrurile pe care le-a văzut i-au provocat traume, care pot duce și la un proces de vorbire greoi. Efectele asupra copiilor nu se opresc aici, spun și psihologii. Violența și, de altfel, tot ceea ce vede un copil în familie influențează cum alege să-și trăiască viața când devine adult. Gyӧrgy Gáspár, psiholog al organizației Salvați Copiii, spune că „agresivitatea sau abuzul dezintegrează creierul şi fac ca acesta să nu funcţioneze la adevărata capacitate”. Dacă vede mai mult haos decât siguranță, energia copilului se centrează pe eforturile de supravieţuire, mereu cu garda sus, mereu în atac.

Gabriela nici nu știe cum a trecut timpul petrecut în adăpost. Avea atâtea întrebări despre ce va face mai departe la care trebuia să-și răspundă și să găsească soluții. În ianuarie primea zeci de SMS-uri de la soț în care ori o ruga să-i spună unde e și să se întoarcă acasă, ori o jignea, ori o amenința. Pe 11 ianuarie la interval de câteva minute i-a scris:

„Spune unde ești cu copiii că îi bag la casa de copiii, acum nu mă joc, spune unde ești”.

„Ești bolnavă pe bune dacă nu spui unde ești toți banii îi dau să te decad din drepturi și să intre copiii la casa de copii, tu ești pericol”.

A intentat proces de divorț o dată cu cererea pentru ordinul de protecție, ambele acțiuni depuse la instanțele civile. Avocata unei alte organizații, Anais, căreia îi scrisese înainte de a pleca de acasă, a ajutat-o să-și pregătească dosarul. Înregistrarea audio a ultimei bătăi, plângerile penale făcute la poliție, certificatul de la Institutul Național de Medicină Legală, SMS-urile – toate au contat ca judecătorul să-i acorde ordinul de protecție. Timp de șase luni, soțul nu mai avea voie să se apropie de ea la mai puțin de 400 de metri. Dacă o facea, risca închisoarea până la un an.

Soțul unei colege de muncă de la ultimul job a ajutat-o și, imediat după ce i s-a terminat șederea în adăpost, i-a plătit chiria pe un an pentru un apartament, unde s-a mutat în primăvara lui 2013.

În aceeași perioadă Gabriela a devenit voluntar al Asociației Anais, unde era de multe ori interfața între femeile care veneau să ceară ajutor pentru a obține ordinul de protecție și avocat. A ajutat-o perioada când a lucrat alături de avocat fiindcă a învățat cum decid judecătorii, cum să citească legea, ce probe sunt importante într-un proces. De exemplu, avocata a sfătuit-o ca în procesul de divorț să atașeze raportul unui psiholog care a consultat-o pe fiica cea mare. În raport psihologul a scris că fetița „descrie relaţia cu tatăl atât verbal cât şi prin gesturi care indică violenţa fizică din partea acestuia, asupra mamei şi a ei”.

A cunoscut mai multe femei în aceeași situație ca a ei, pe unele le-a văzut reușind să plece de acasă și cerând instanței ordin de protecție, pe altele le-a văzut cum renunță și se întorc la agresori?. Tot cu ajutorul ONG-ului a ajuns să facă câteva ședințe de terapie gratuită cu un psiholog al Direcției Generale de Asistență Socială din București.

Ioana Niță, psihologul, spune că în aprilie 2013 când a cunoscut-o i s-a părut puternică, „oarecum pusă pe picioare”. O femeie care iese dintr-o relație abuzivă face însă mai mulți pași până să se vindece de traumă. Să pleci de acasă nu înseamnă să-ți revii complet, spune Niță. Atât timp cât încă mai primești SMS-uri de amenințare sau de implorare de la soțul care te-a lovit, atât timp cât nu ai job și nu știi din ce o să trăiești, nu ai cum să-ți revii rapid. Centrul rezidențial din Berceni, unde lucrează Niță, oferă gratuit zece ședințe de terapie femeilor care vin și locuiesc aici pentru două luni. Nu sunt suficiente cât să parcurgă întregul proces de revenire după traumă, recunoaște și Niță – care le ascultă voluntar pe femei și după terminarea celor zece ședințe -, dar e un pas înainte.

Gabriela spune a învățat ceva important după terapie: că oricâte greșeli ai face într-o relație, „[am înțeles] să mă accept așa cum sunt , cu bune și rele și că oricine poate fi supărat, poate nu acceptă un anumit comportament, dar nu are dreptul să dea, să bată, să umilească, să te desființeze efectiv”.

În timpul ordinului de protecție, Gabriela s-a întors la casa soțului să ia o parte din hainele copiilor, frigiderul, televizorul și actele firmei de consultanță financiară pe care și-o deschisese în 2009 și la care erau amândoi acționari. Nu a contactat un polițist care să o însoțească fiindcă i-a fost teamă că-l va întărâta pe soț. S-a lăsat cu scandal. A îmbrâncit-o și a tras-o de păr și nu i-a dat actele. Pentru că s-a dus singură fără să apeleze la poliție, tribunalul din Târgoviște i-a refuzat cererea pentru un nou ordin de protecție. Instanța a considerat că Gabrielei nu-i este frică  dacă s-a apropiat de el ca să-și ia lucrurile. Divorțul s-a pronunțat în septembrie, oferind custodia comună a fiicelor, cu domiciliul la mamă și drept de vizită pentru tată.

Tot atunci au reînceput grijile. Știa că trebuie să grăbească să-și găsească un job pentru când urma să rămână fără ajutorul de chirie. Indemnizațiile copiilor nu i-ar fi ajuns să se descurce cu cheltuielile pentru avocat, chirie, mâncare și medicamente pentru dezvoltarea neuromotorie, kinetoterapie sau ghete cu orteze pentru Ana. Peste 3.000 de lei.Suma o speria.Tatăl ei, care a ajutat-o în tot acest timp cu o parte din pensia lui, dar și cu petrecut timp cu nepoatele, s-a îmbolnăvit de cancer.

În mai anul acesta, într-una din zilele de vizită, când Ana a împlinit doi ani, soțul le-a luat pe fete, alături de mama și mătușa lui, la un loc de joacă unde au împărțit un tort. Ioana l-a întrebat dacă poate să aducă din tort și acasă. Gabriela spune că tatăl i-a zis fetiței„ să-ți ia mă-ta”, iar ea a plâns pe drum spre casă.

De atunci, Gabriela nu-l mai lasă pe fostul soț să le vadă pe cele mici, refuzându-i astfel dreptul de vizită. Îi e frică că le va face rău și că i le va lua. Decizia instanței referitoare la divorț și custodia fiicelor nu este încă definitivă și are emoții pentru următorul termen, când orice e posibil, inclusiv ca el să primească custodia fetelor. (În timpul perioadei de custodie comună cu domiciliul la unul dintre părinți, celălalt părinte poate lua oricând copilul în propriul domiciliu. Poliția nu are instrumente pentru a aduce copilul înapoi în casa celuilalt părinte  până la pronunțarea definitivă a instanței.)

În schimbul de mesaje din iulie, când Gabriela i-a spus că nu-l mai lasă să vadă copiii până la decizia instanței, soțul i-a scris: „Nu o să fie așa, o să vezi”. „Nu e o avertizare, e o realitate, o să ai mari surprize. Nu am frică de nimic.” Fiecare SMS a făcut-o să tremure și a blocat-o. A depus plângere penală pentru amenințare și hărțuire la o secție din București, ca să conteze ca probă la următorul termen de divorț și custodie. Polițistul i-a spus să stea liniștită, că soțul nu vrea decât să o sperie.

În România violența psihică nu este infracțiune penală. Ar putea fi dacă legea s-ar schimba după ce în august a intrat în vigoare Convenția de la Istanbul – un instrument al Consiliului Europei, care obligă guvernele naționale să acorde prioritate violenței în familie atunci când creionează politici sociale și când decid ce programe sociale finanțează. Documentul ar putea – cel puțin în România – să ajute la finanțarea mai multor adăposturi, la introducerea violenței psihologică sau sexuale ca infracțiune penală , sau la înființarea liniei de asistență telefonică gratuită pentru victimele violenței – linie care există în majoritatea țărilor europene, inclusiv în Republica Moldova sau Albania, potrivit datelor Consiliului Europei. Astfel femeile în situații de abuz ar afla mult mai rapid în primul rând că a fi bătută de soț nu este un comportament obișnuit, fiindcă așa au fost și mama, și bunica ci un pericol, și, mai apoi, care le sunt alternativele de adăpost, de ajutor juridic sau psihologic. Procesul de căutare a informației n-ar mai atârna cu totul pe umerii victimei și cei care răspund i-ar putea explica personalizat, pas cu pas, care sunt soluțiile de salvare în zona în care locuiește.

*

Gabriela a dat primăvara asta zeci de telefoane și emailuri către organizații neguvernamentale, firme de avocatură, direcția de asistență socială, ca să caute consultanță juridică pro-bono pentru dosarul de divorț și custodie; orice fel de ajutor pentru chiria de 1.000 de lei pentru apartamentul în care stau din primăvara asta, un frigider fiindcă soțul refuză să i-l dea pe cel din fosta casă și, cel mai important, un job.

N-a primit prea multe răspunsuri. A ajuns într-un impas în care soluțiile, chiar dacă vin, mai degrabă cârpesc. Supraviețuiește mai mult decât trăiește. O firmă de avocatură, Societatea pentru Drepturile Omului, i-a preluat cazul de divorț și custodie, dar i-a cerut o taxă de 1.200 de lei. O fundație a invitat-o să vină într-un alt adăpost, dar ea nu mai vrea să-și ducă fetele într-o locuință de avarie, oricât de bune ar fi condițiile. Cei de la Direcția de Asistență Socială a sectorului 3 i-au spus că i-ar fi putut oferi o locuință socială doar dacă ar fi fost într-un adăpost administrat de ei. I-au spus că nu-i pot acoperi chiria de 1.000 de lei fiindcă e prea mare și-n schimb i-au oferit un ajutor de aproape 200 de lei pentru fete, timp de patru luni.

Un ONG tânăr, asociația Necuvinte, i-a plătit taxa pentru avocat și a încercat să-i găsească un job, după ce a primit un mesaj de la Gabriela pe pagina de Facebook. Lucrează acum la negru, la o firmă de patiserie-cofetărie, la departamentul contabil. Își permite astfel să păstreze și indemnizația maternală, fiind în ultimul an de concediu. Câștigă 2.000 de lei, dar nu e o slujbă sigură.

Ca să demonstreze instanței la următorul termencă poate să aibă grijă de fiicele sale, are nevoie de un job legal, care să-i apară pe cartea de muncă. În iulie, tatăl ei a murit și a trebuit să ducă fetele la o grădiniță privată pe timp de vară. Recent poliția din Târgoviște a anunțat-o că dosarele penale făcute după loviri au fost trimise spre Parchet cu propunerea de clasare. Nu este totul pierdut, dar dacă și-ar fi continuat drumul cu propunerea de trimitere în judecată, ar fi existat mai multe șanse ca procurorul să le trimită în instanță și ca soțul să fie pedepsit.

Toate astea o fac uneori să se îndoiască de plecare.

„Nu aș mai spune [nimănui] să plece; trebuie să se gândească mai bine înainte de a pleca. Când iei hotărârea că pleci trebuie să fii asigurat că poți să pleci”.

Simona Voicescu, directorul asociației „Necuvinte” spune că, ideal, un caz ca al Gabrielei și-ar găsi soluția completă dacă triada poliție-servicii sociale-instanțe ar funcționa integrat. Dacă poliția ar fi comunicat cu un serviciu social, public sau privat, care ar fi avut un avocat care să se ocupe și de dosarele penale, și de ordin de protecție, și de divorț și custodie, fără ca victima să facă acest ping-pong judiciar de aproape doi ani.

„Ar fi trebuit ca din momentul în care a depus prima plângere la poliție și a plecat de acasă sistemul să o preia încet-încet”, spune Voicescu, „și în șase luni să fie cu actele legale în curs de finalizare, să aibă dosarele penale [admise], fiindcă i-au fost respinse, să vadă că sistemul funcționează, că nu este singură.”

Indiferent de cât e de greu îi e să facă slalom printre obstacolele sistemului, Gabriela are astăzi liniște. A dispărut frica care acompania sunetul cheii învârtindu-se în broască  Are curaj. Chiar visează să înființeze un ONG prin care să ajute femei în aceeași situație ca a ei. Are bucurie. Seara, Ana îi sare în brațe și-i cere să o gâdile sau să o țină de picioare și să o răstoarne cu capul în jos, în chiote de bucurie. Apoi, Ioana se cuibărește în brațele mamei, lângă sora mai mică, și stau toate trei lipite una de alta și sunt fericite.

Septembrie 2014