Din familia ta

Credem că atunci când ne împărtășim poveștile personale care ne-au marcat de-a lungul timpului îi putem ajuta pe alții să se regăsească în ce am trăit noi, să învețe poate din experiențele noastre și să nu se mai simtă singuri. Dacă în familia ta există o poveste pe care vrei să o dai mai departe, folosește butonul din dreapta.

Nu lasati frica sa va distruga sufletul!

Oana Cimpoeru - 03 11 2015

Povestea mea de “dragoste” incepe la terminarea clasei a 12-a cand am picat de 2 ori admiterea la facultate si nu mai aveam speranta ca voi mai intra. In anul 2012 s-a facut o a treia sesiune de examinare la facultatea mea si am venit in Bucuresti sa dau iarasi admiterea. Ramasa fara bani, prietenul meu de atunci m-a lasat balta pentru ca nu sunt de nasul lui si pentru ca nu am intrat din prima la facultate. Am sunat acasa si i-am rugat pe ai mei sa imi trimita bani. Singura persoana care putea sa imi aduca bani de acasa, era baiatul colegei mamei mele de birou pe care nu il suportam din cauza arogantei. Cu toate astea, ma atrageau aroganta lui si increderea pe care o avea in sine. Fiind cu 5 ani mai mare ca mine, a stiut cum sa puna problema si sa ramana la mine peste noapte. M-a tinut in brate toata noaptea, m-a incurajat, m-a ambitionat si m-a ajutat sa imi depasesc teama si emotiile.

A fost langa mine cand aveam cea mai mare nevoie de cineva…si asa am ajuns sa fim impreuna. Dupa foarte putin timp ne-am mutat impreuna in camera lui de camin. Eram atat de plina de iluzia “fericirii” pe care o traiam, nu am mai tinut cont de nimeni si de nimic, m-am aruncat cu capul inainte. Dupa 6 luni am ajuns sa ne mutam in garsoniera unchiului lui si totul s-a schimbat. Am devenit o femeie in casa. Desi aveam 19 ani, ma simteam ca o sotie urata si nefolositoare. Ma santaja cu faptul ca ma da afara din casa daca nu fac cum zice el si ce vrea el. De rusine si pentru ca nu voiam sa ii fac pe parintii mei sa sufere si mai tare am acceptat. Au inceput jignirile si imbrancelile, dar nu le-am bagat in seama, crezand ca isi va da seama ca accept toate astea pentru ca il iubesc. Nu a fost asa si lucrurile s-au inrautatit, indepartandu-ma de toata lumea. Dupa 8 luni de relatie am aflat ca el mai avea o relatie in paralel cu verisoara lui de gradul al 2-lea si am fost data afara din casa in miezul noptii. Neputincioasa m-am intors implorandu-l sa ma primeasca inapoi, deoarece nu aveam unde sa ma duc si nu aveam nici bani sa plec acasa. Asa am ajuns sa imi pierd orice urma de incredere in mine, sa nu ma mai ingrijesc, sa nu imi pese cum arat, sa iau in greutate si sa umblu cu pastile antistres in geanta. El si mama lui au inceput sa planuiasca nunta mea si sa isi faca planuri de familie si unde o sa locuim in conditiile in care eu nu eram intrebata. In aceeasi perioada, in ziua de Craciun am aflat de la prietenii lui ca se duceau la prostituate si ca nu foloseau prezervative. Cand am aflat acest lucru mi-am facut un set de analize si ii multumesc lui Dumnezeu ca nu m-am ales decat cu chlamydia. Dupa aproape 2 ani am reusit sa ma angajez ca grafician cu ajutorul lui si la insistentele lui. Dupa ce m-am angajat lucrurile s-au inrautatit si mai tare, nu mai faceam nimic impreuna, ne certam din ce in ce mai tare, ne jigneam, ne imbranceam si ne strigam din ce in ce mai multe lucruri. Traiam intr-un stres continuu deoarece tot ceea ce auzeam erau doar reprosuri si nemultumiri. Dupa 2 ani si 3 luni de relatie cu acest individ, parintii mei au cumparat un apartament in Bucuresti si ne-am mutat amandoi in el, dupa lungi certuri legate de mobilare. Mama lui a luat foc cand a vazut ca nu ii ies planurile asa cum isi dorise ea si a inceput sa il sune in fiecare zi de cel putin 7-8 ori pe zi si sa ii spuna cat de nenorocita sunt si ca eu sunt cu el doar din interes, ea stiind toate cele indurate de mine pana acum. El fiind o persoana foarte slaba cand venea vorba de mama lui, a ascultat toate sfaturile ei.

Intr-o seara eram amandoi in pat si am inceput sa vorbim calm, ceea ce nu se mai intamplase de foarte mult timp, eram fericita ca se intampla asta, pana cand am aflat ca mama lui imi facuse iarasi planuri. Nu am mai suportat si am facut-o proasta. Atunci mi-am dat seama cat de usor influentabil este de mama lui. Am fost batuta cu brutalitate de iubitul meu. Desi eram plina de sange pe fata nu a schitat nici un gest de regret sau de mila fata de mine. Ii vedeam ura in ochi in timp ce ma strangea de gat, apoi a continuat sa ma sufoce cu perna pentru ca tipam dupa ajutor. Nu stiu de ce s-a oprit, dar in momentele alea mi se derula toata viata in fata ochilor. Imi imaginam cat de distrusa o sa fie familia mea la inmormantarea mea. Apoi s-a oprit! A realizat ceea ce facuse si mi-a confiscat cheile de la casa si telefonul. Nu am putut iesi 4 zile din propria casa si nu am putut vb cu nimeni. M-a obligat sa ma culc cu el in aceste 4 zile si am fost ceruta in casatorie, doar ca sa nu ii spun tatalui meu ceea ce am patit.

Nu am avut curajul sa ii spun sa se mute din casa mea, asa ca l-am mai suportat o saptamana in care ma prefaceam fericita si impacata cu cele intamplate. Dupa un drum acasa, mi-am facut curajul sa ii spun sa plece, am venit la Bucuresti si i-am facut bagajele. Parintii mei au venit cu mine la Bucuresti si au stat cu mine o buna perioada.
Nu am depus plangere la politie, insa in schimb m-am ales eu cu o plangere la politie pentru denigrare de imagine, motivul fiind ca m-am dus batuta la munca.

Acum locuiesc singura, ma redescopar pe mine si sunt fericita!
Numele meu este Oana, am 22 de ani, sunt din Bucuresti si am fost victima violentei domestice!

Poveste despre o copilarie abuziva: trasul de urechi nu e bataie!

Cleo - 23 09 2015

Spuneti-mi Clementina. Vreau sa ma ascund in spatele unui nume fals, ca stramosii in paduri la atacurile turcilor. Asta era numele care ar fi vrut tatal natural sa il am. Mama a declarat altceva la nastere; apoi a venit divortul (cand eram mica imi imaginam ca de la conflictul pt nume li s-a tras).
Sunt Clementina si vin dintr-o familie abuziva de provincie. Mama nervoasa isi descarca nervii pe copii. Tatal vitreg acuza probleme din familie (financiare dar si certurile) fiind cauzate de copilul din prima casatorie: EU. Evident ca totul era condimentat cu bautura, batai, amenintari, rusine, si ascuns de ceilalti ca doar imaginea e mai importanta. Pana aici totul suna ca un cliseu, da… in multe familii s-au intamplat astea. Dar din familia mea am iesit eu cu sufletul franjuri iar fratele meu cred ca e mai rau.

De cateva ori mama a incercat sa rupa asta si sa plece. De fiecare data s-a oprit: replicile le cunoasteti: cum ma descurc cu 2 copii? cine ma mai ia? ma arata lumea pe strada cu degetul, lasa ca se linisteste. Ba mai mult, am auzit si replica: hai ca nu ma mai bate asa tare. Apoi s-a obisnuit: lasa ca e bine si asa. Si nu, nu a fost mereu asa, o tin minte vesela si cantand si harnica, dar totul s-a rupt de prin anii 1990-1992 ….

Daca mama s-a obisnuit cu bataia, eu ca copil sa dorm pe scari nu. Ba ca ma radeau ceilalti copii de pe scara, ba ca imi era frig, frica….si acum simt inima cum incepe sa bata tare sa iasa din corp la amintirile acelea. Aveam o cheie de la boxa ascunsa prin subsolul blocului dupa o teava, in caz ca… sa am unde sa ma ascund. Atat m-a dus mintea de 12-14 ani. Da, asta a fost o parte a copilariei mele: panica, frica, tremurat, inima batand puternic sa ma ascund oriunde sa nu ma vada nimeni.
Sa va dati seama cat de puternice erau experientele…. amintesc doar ca aveam vreo 30 ani cand a izbucnit o cearta la firma intre 2 colegi si reactia mea a fost identica: puls ridicat, ridicat de pe scaun si fuga la toaleta unde am inchis usa.
Imi aduc aminte rusinea cand tatal vitreg m-a trimis la tara la bunici sa cer de mancare (el nu lucra). Mergeam si munceam toata ziua si la final ziceam ca uite, astea cer pentru acasa… bunicii vitregi urlau la mine ca nu imi dau. Banui ca ceream fix cu acelasi limbaj cu care mi se vorbea – altfel nu inteleg de ce un om matur ar urla la o copila de 15-16 ani ce a muncit la camp si in soare toata ziua, repetand Luceafarul (fratele mic era cu cartea in mana sa ma asculte si sa imi repete, la marginea lanului de porumb unde eram cu sapa, cum greseam venea si ma tragea de urechi, cum a vazut acasa, evident).
Asa am invatat in liceu. Unele weekenduri le petreceam la tara si mergeam la scoala luni dimineata, pe jos 4-5 km la -20 gr si pe intuneric. Dar preferam asa decat sa stau in frica. Evident ca parintii nu imi permiteau des asra ca nu avea cine sa aiba grija de fratele mic. Am fost olimpica la mate, fizica, tundeam oile si mergeam cu prasitul.

Apoi obsesia controlului … alta componenta. Mama nu o avea. A capatat-o de la calaul ei: sotul. Mi-a trebuit ani de zile sa recunosc ca el o avea de la mama lui, bunica mea vitrega. Imi controla prin haine. Imi verifica vata folosita. Imi verifica in gunoi ca folosesc prea multa vata! de ajunsesem sa o ascund prin baie prin te miri ce cotloane si sa o arunc dimineata, cand mergeam la scoala, undeva ascunsa intr-o foaie de hartie, sub plover.
Controlul a ramas in viata mea fara sa constientizez… aveam 25 ani cand m-a sunat mama: sunt in autogara, vino sa ma iei. Venise sute de km cu autobuzul sa verifice ce fac in Bucuresti!!! Eu tremurand m-am ridicat de la birou, m-am dus la seful sa ii cer voie. Acesta a inceput sa rada, mi-a explicat ca vrea inca sa ma controleze, si daca vreau, imi da liber de la munca sa ma duc. Am fost la baie, am plans, m-am spalat si nu m-am dus atunci – am lasat-o sa stea 4 ore in soare in autogara Obor pana la sfarsitul programului de munca iar cand am ajuns i-am zis ca data viitoare poate o sa fiu la munte.
As putea continua povesti de genul asta pana miine…dar ma opresc. Ce m-a tinut in viata pe o linie de echilibru (daca furia, tremuratul se pot numi echilibru) a fost visul ca la 18 ani plec de acasa. Am intrat la facultate cu o nota care m-a uimit si apoi a fost caderea. Creierul meu a dat totul pt a intra la facultate. Am terminat facultatea mediocru, lucrat la cateva sute de km dar inca visam ca salvez pe mama. La 24 ani a fost alt soc al meu: aveam obsesia controlului in mine…. am descoperit-o cand am constientizat ca nu e bine ca verific adresa email al fostului prieten. Ce am simtit atunci a inviat fix sentimentele din copilarie: frica, durere de inima, panica, lacrimi. Am scapat partial, dar inca imi mai vin idei 🙂

De abuzul sexual din adolescenta sa mai zic? Zic. Cand era beat (si nu numai, asa era starea lui naturala) venea si se freca de mine in erectie, pana la ejaculare. Intra in baie peste mine, ma ameninta ca daca spun ceva ma arunca pe balcon si apoi spune ca m-am sinucis ca si asa sunt depresiva si salbateca si timida, sau ca o bate pe mama. Vreo 2 ani au fost asa in viata mea, dar cei mai negri ani. Mi se repeta ca o merit….
Peste 20 ani, cand am citit cartile Hertei Muller despre cum eram hartuita am inceput sa pun amintirile cap la cap. Amintirile ascunse refulau. Da, tatal vitreg a fost unul din cei cateva sute de mii de tortionari/colaboratori ai securitatii: fost cadru militar, singur povestea la betie ca era trimis din cand sa convinga pe X sa spuna/dea/faca/plece, stia tehnici si spunea ca le-a aplicat. Apoi a fost dat afara din armata pentru ca a fortat asta…. le-am pus cap la cap si am plans citind cartea Hertei Muller!!! Mi-am adus aminte ca tinea mortis sa imi povesteasca cum o forteaza pe mama sa faca sex, si ea facea de frica. Sau cum a fortat-o pe mama sa faca avort.

Mama a ramas in casnicia abuziva. Nu i-a venit nimeni in vizita de 20 ani, eu de peste 10, prietenele ei toate s-au indepartat pt ca sotul a cautat asta. Mama din victima a devenit agresor, si copie tiparul agresorului: ma suna si ma ameninta, cauta cearta, si cand ii vorbesc calm ca am o viata si sunt bine cum sunt incepe sa planga.
Mi-a zis ca vai, dar ea nu ma batea asa rau. Ea da, intradevar, dar trasul de urechi era tot agresiune!, tot bataie, trasul de par si ciuf tot bataie, trantitul de perete si picioare in fund nu era o dovada de dragoste. Bataile cu furtunul si cureaua luate de la tatal vitreg sunt eclipsate de frica continua, sa nu zic ceva ca iar incepe…. am fost lovita si in ziua de bacalaureat, si apoi la proba cea mai grea pentru minte am luat doar 8.50 (dar credeti-ma ca eram de 10): m-am ridicat la romana oral in picioare si nu am putut deschide gura pana m-a incurajat o persoana din comisie. Si am fost copil cuminte si docil – prea docil….

Cu fiecare an, cu fiecare indepartare de strat de ceapa a sufletului meu am caderi depresive si apoi reveniri. Cel mai greu este cand identific in mine ca inca copii tipare de la mama. De ex. ca si mama am intretinut timp de cativa ani un barbat. Ea fost singurul venit in casa timp de peste 10 ani, sotul ei fiind intretinut de ea: alcool, tigari, taxiuri. Eu la fel!!!! da, am trait ani de zile cu ideea: eu nu pot sa ma descurc singura.
Sau ca am devenit foarte zgarcita de cand am fost in situatia financiara proasta…sa intretin o casa cu salariu mediu pe economie in capitala, cu chirie si copil…

M-a ajutat psihologul (cand mi-am permis financiar), mi-am plans durerile pe rand. M-a ajutat un TED: How childhood trauma affects health across a lifetime – am inteles de ce in perioadele de furie ma imbolnaveam, de ce la frica ma doare inima, de ce am facut ulcer, de ce am crize de astm. Cand am inteles astea totul s-a imbunatatit!! si primul semn e sanatatea mea. Mecanismul este simplu: de frica corpul imi intra in faza de aparare: batai de inima accelerate, cortizol, secretie gastrica. Dezechilibrul de cortizol si fondul alergic au dus la astm.
Dar astazi si zi de zi invat sa ma iubesc. Sa ma apreciez. Sa ma valorific. Am devenit creativa. Singura am reusit totul. Schimbarea vine din mine, si e al naibii de greu sa schimb niste tipare.
Credinta m-a tinut pe o linie de plutire, m-a ajutat sa nu ma distrug si mai rau, dar nu m-a salvat. Nu m-am apropiat de barbati multi ani, la primul semn de atractie intram in panica. Nu stiam sa zic NU si mecanismul meu era..fuga si scuza: normele ortodoxiei.

Am avut si inca am tendinte de dependenta sau auto distructive. Ma opresc rational dar… mintea cauta sa se refugieze in jocuri pe calculator.
Mai am de invatat sa zic nu – inca sunt victima si sclavul garantat de la munca, si sunt sefi care au profitat ca nu stiu sa zic NU si chemat la munca in weekenduri neplatite. Dar am reusit sa schimb cate ceva in mine. Am reusit si mi-am infruntat mama!! i-am zis ca nu vreau sa mai discut si sa vad niciodata tatal vitreg pt raul care mi l-a facut si i l-a facut. I-am zis ca imi e frica de ea. Mi-a zis ca nu ma batea asa rau. Apoi dupa cateva luni m-a sunat sa isi ceara scuze. Nu cred ca inteleg pentru ce, dar nici nu imi mai pasa.

Am 40 ani. Astept sa se inventeze un medicament sa scot durerea din inima, sa scot frica. Astept un ceai sa imi elibereze mintea de flash-uri care mai revin. Un munte pe care sa il urc si sa se mute toate astea din mintea mea, sa se incapsuleze ca si celelalte amintiri. Ii inteleg pe cei ce se drogheaza = banui ca acolo au descoperit eliberarea asta, eu nu incerc. Eu astept sa mi se tabaceasca sufletul si sa ma obisnuiesc cu trecutul si frica. Ratiunea m-a ajutat dar nu ajunge, asa ca astept.

Poate povestea vi se pare trista. Dar nu e. Eu vad un viitor din ce in ce mai bun.
Cale de intors nu mai e: am viata mea, prieteni, pasiuni, reusite, zambete, un copil sanatos, eu sunt sanatoasa, am incredere (in unii) oameni etc.

Cum să treci peste

Anamaria M - 08 09 2015

M-am hotarat sa scriu pentru ca poate ajuta pe cineva sa treaca peste. Am crescut intr-o familie asemanatoare cu familiile din povestile celelalte. Tata alcoolic, mama mult prea slaba de inger si limitata ca sa schimbe ceva. Au divortat cand eram foarte mica si au ramas impreuna pana la final (moartea tatalui). Certurile erau foarte dese si bataile la fel. Mai grave in jurul sarbatorilor, Paste, Craciun.

Pe mine nu ma batea tata, ma batea in schimb mama, probabil de ura si de neputinta. Probabil ca vedea in mine motivul pentru care lua ea bataie, in sensul ca nu putea pleca din cauza ca eram eu mica. Desi nu cred ca ar fi plecat niciodata, era prea neputincioasa. Am crescut cu ura pe amandoi, pe tata ca bea si provoca scandalurile, pe mama ca ma lovea si ca nu pleca odata sa puna stop scandalurilor. In liceu a fost cel mai rau, m-am certat de nenumarate ori cu tata si i-am reprosat foarte multe. Imi amintesc cand i-am strigat odata daca nu ii e frica de Dumnezeu, ca moare si le va plati pe lumea cealalta.

A murit cand eu aveam 23 de ani si mi-a fost neclar ce simt. A fost bolnav cateva luni si mama a trebuit sa il ingrijeasca la pat. Ironia sortii. Cu timpul am inceput sa imi clarific sentimentele. Am incercat mai presus de orice sa inteleg ce s-a intamplat. Ce s-a intamplat cu tata pe care l-am iubit cand eram mica si l-am respectat. Chiar mai mult decat pe mama. Si am inteles (dupa multi ani de analiza si putina terapie) ca tata a facut ce a putut in limitarile lui, fiind in relatia cu mama. Mama i-a gresit mult si el, din pacate, nu a stiut sa gestioneze. Nu e o scuza, nimeni nu are o scuza.

Nu i-am gasit scuza dar am incercat sa il inteleg. Fiecare trece prin calvarul lui si, din pacate, lipsa de solutii sau de ajutor duce la violenta. Copiii ajunsi adulti pot incerca sa inteleaga cu mintea de adult ce s-a intamplat si asta poate aduce linistea si pacea in suflet. Acum nu imi mai prea amintesc ura pe care o simteam. Am facut pace in sufletul meu, l-am inteles si l-am iertat. Si nu ii doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut eu, sau mama dar nici prin ce a trecut el. Din pacate a avut un destin foarte nefericit si mi-as dori sa fi primit ajutor de la cineva. Am invatat la maturitate ca intelegerea duce la iertare. Si iertarea se simte bine.

Din tată-n fiu

Alina P. - 13 10 2014

Povestea mea incepe cand aveam 14 ani, el 17. Eu veneam dintr-o familie buna, el nu. Tatal lui o lovise pe mama sa pana cea din urma se mutase in alta tara, divortase  si isi facuse alta familie. Il auzeam pe el cum tipa la ea in telefon si-o facea “zdreanta” ca a ramas insarcinata. La inceput imi era mila de el. Mi-era rusine sa-i spun ca mancasem somon la masa de seara, ca tipa la mine ca de ce nu i-am adus si lui. Inventam ca “am mancat parizer d-ala ieftin”. Atunci nu prea ma placeau baietii, eram destul de indesata si nu ma “apucase” inca pubertatea. Probabil a fost primul care mi-a zis ca sunt frumoasa.

Prima oara m-a lovit la vreo 2 luni de cand , intr-o alee, timid, ma intrebase daca vreau sa fiu prietena lui. Am zis ca-l las si ca plec, dar n-am putut sa stau departe. Nemaifiind niciodata pusa in fata unei situatii de genul, nu am stiut ce e ok si ce nu e. Si-apoi a inceput sa fie din ce in ce mai rau. Era foarte gelos , pe oricine, pe orice. Imi ameninta prietenii baieti din copilarie, ma injura, ii injura pe ei. Ca sa nu mai zic ca ma batea. Ma simt cumva bine sa spun cuiva de parul smuls si picioarele in burta si tot terorismul asta psihologic – avea grija ca nu cumva sa fiu mai buna ca el.

Facuse tot ce era bun din mine sa fie pentru mine un motiv de rusine : daca luam note mari, daca aveam haine frumoase, daca nu voiam sa beau vodca ieftina pe strada cu el si “baietii”. Si acum au trecut multi, multi ani,vreo 9 in total, si parca tot nu pot sa uit sau sa iert. El a fost prima mea relatie adevarata si ma insela sub pretextul ” ce, daca tu nu-mi dai , nu e normal sa iau de la altele”? Si eu ii dadeam dreptate, ca daca el asa zicea atunci asa era , si sigur toata lumea trecea prin acelasi lucru.

Tin minte si acum, implineam 15 ani (sau 14?) si parintii mei mi-au dat bani sa-mi scot prietenii la pizza. El m-a santajat emotional pana i-am dat lui jumate din bani sa-si ia adidasi si restul de jumatate i-a baut cu prietenii lui. Aveam prietenii mei la care ma duceam cand era intuneric, ne intalneam in parcarea unui bloc si ne jucam v-ati ascunselea sau spuneam bancuri. Ei imi tot ziceau ca nu e normal, eu ii dadeam inainte ca il iubesc. Pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca nu-l iubeam pe el. Iubeam ideea omului care ar putea el sa devina – visam ca intr-o zi o sa-si inceapa (si termine) liceul, ca o sa se duca sa-si indrepte dintii, ca o sa-mi vorbeasca frumos. Mai insista sa-mi cunoasca parintii. Eu stiam ca daca il duc acasa la ai mei pleaca cu politia de-acolo.

Mai stiam ca era posibil si sa mi-o iau eu la randul meu pe cocoasa. Pentru ca da, n-am spus, dar si ai mei mai dadeau in mine. Si mereu le cautam scuze, si ziceam ca am meritat-o, dar acum stiu ca eu n-as face asta niciodata copilului meu.In acelasi timp, din cauza fricii sa nu-i dezamagesc, sa nu tipe la mine, sa nu-mi scape vreo palma, nu le-am zis nici pana in ziua de azi prin ce treceam. Daca le ziceam, m-ar fi ajutat, sigur, dar cum sa le spun asa ceva? Pe ei i-am iertat de mult.N-a fost niciodata ceva exagerat,si stiu ca au luat tot ce-au putut de la parintii lor, si au incercat sa fie mai buni de-atat, si a iesit ce-a iesit. Stiu sigur ca au incercat.

Dar el , primul meu prieten, el n-a incercat deloc. Si mi-e rusine sa vorbesc de el si sa scriu asta, parca ii vad unghiile negre si dintii stricati, si mi-e scarba sa ma intorc in trecut , dar de fiecare data cand o fac ma simt putin mai vindecata si mai impacata cu mine insumi. Macar acum stiu sigur ce nu o sa permit vreodata unui barbat. Si daca mi s-a intamplat mie, fetitei din cocon, i se poate intampla oricum pe lumea asta. Tin minte ca e greu sa-ti aduci aminte ca valorezi ceva, ca nu e normal, ca lucruri cu care tu te-ai obisnuit nu ar trebui sa existe. Ca nu trebuie sa-ti fie frica de omul pe care-l iubesti, ca te ameninta si te bate, si doare. Chiar daca te suna 2 zile mai tarziu sa se jure ca nu mai face. Of, daca as invata sa-l iert si pe el ar fi minunat. Dar inca nu pot.

Poveste de pe baricada copiilor

Oana - 26 09 2014

Ai pus diagnosticul corect! Este insuficienta mitrala! Ai talent la ascultatie, sa nu te pierzi pe drum“, spuse Dr. Sandu si isi continua vizita. Oana era in anul III de facultate la medicina si era mandra ca putea distinge, cum alti colegi nu o faceau, cele mai fine zgomote cardiace. Stia insa, ca nu era datorita unui talent neasemuit, ci, mai degraba, era consecinta numeroaselor clipe pe care si le petrecuse de cand se stie, acasa la parinti, cu urechile ciulite sa prinda cel mai mic strigat inabusit al mamei ei.

Nici cu vazul nu statea prost, prima intamplare care ii veni in minte ce putea confirma ca avea o vedere de pilot, avuse loc intr-o dupa-amiaza de primavara, cam pe la varsta de 8 ani. Era afara in fata blocului si se juca cu ceilalti copii asa cum o facea dupa ce isi termina lectiile pentru a doua zi. Mama si tata erau la serviciu sau, cel putin asa credea, cand a auzit vocea tatalui ei chemand-o in casa. Brusc, inima incepu sa ii bata foarte tare si o frica de neinteles o cuprinse. Nu stiu cum se intampla, dar reusi sa urce 3 etaje in doua minute, desi i se paru o vesnicie. Tot drumul s-a gandit la diverse scenarii si toate se terminau asa: mama a murit si tata va intra la inchisoare! Noi ce ne vom face?! Cui vom ramane? A deschis usa de la intrare cu frica si a trecut prin fata bucatariei unde l-a vazut pe tatal ei pe un scaun, negru de furie. A fugit in dormitorul cel mare si a gasit-o pe mama ei in pat, aproape goala, cu vanatai pe corp. Se uri ca, pentru prima oara, nu a fost acolo sa o apere asa cum o facea alte dati. Daca ar fi fost acolo, nu s-ar fi intamplat asta, ar fi incercat sa ii desparta, mai intai prin glume, apoi prin rugaminti si, la final, prin plansete care, de cele mai multe ori, reuseau sa linisteasca spiritele.

Copilaria Oanei a pendulat intre certurile parintilor cu tot tacamul (bataile tatalui, injuraturile, reprosurile, plansul mamei) si bataile pe care la primea de la fratele ei mai mare, consecinta a situatiei tensionate din casa. Nimic din ce i s-a intamplat nu a determinat-o pe mama sa depuna plangere la politie sau sa divorteze, nici macar rugamintile zilnice ale Oanei. Mereu era acelasi raspuns: “Nu pot creste doi copii singura” Timpul a trecut, luand cu el totul, si parintii Oanei au imbatranit impreuna. Cel putin acum nu se mai bat, dar Oana inca plateste scump o copilarie dezechilibrata si violenta.