Rozalia

Independență după 15 ani.

Povestit Oanei Sandu

paine

Ne-am cunoscut dintr-o prostie. Aveam în angroul Europa un stand unde vindeam haine, împreună cu o verișoară de-a lui. Locuiam în Voluntari cu mama și fiica mea de doi ani și jumătate. El venise din Israel de la muncă de sărbători. Am făcut Revelionul în Clejani, la prietena mea, unde l-am cunoscut. Ne-am împrietenit și după două luni, la începutul lui 2000, m-am mutat la el. Aveam 23 de ani.

N-am să-mi iert niciodată că am lăsat-o pe fetița mea. Mama a zis numai să fiu eu fericită, că mi-o crește ea. Pentru copil am plecat, am vrut să-i construiesc o familie. Apoi am acceptat legile socrilor de la țară care nu credeau că un copil din altă relație e o binecuvântare.

Toate au fost bune și frumoase un an. Apoi au început bătăile și soacra cu „ieși afară la treabă”. Nu mai aveam voie nici la telefon, nici să ies singură, el mă ducea, el mă lua. Socrii aveau animale, de la „fata de București” am început să fac curat la vaci, la porci, am învățat să pun roșii. Dacă-mi spunea să fac ceva, făceam, până am văzut că-și bat joc: mă trimiteau la unu după-amiaza, în soare, să scot ceapa, de vedeam steluțe. Când stăteam în pat pentru că mi-era rău, îmi striga „ieși afară să dăm porumbul din pătul”.  El n-avea serviciu și trebuia să muncim în curte ca să avem ce să mâncăm.

După prima bătaie, a venit cu flori la mine. Începuse cu anturajul; bea cu un vecin, venea acasă și de la te miri ce începea bătaia. A doua zi soacră-mea îmi zicea „hai, maică, lasă-l că așa sunt bărbații”. Plecam acasă la mama, după două zile venea și el și-mi zicea „hai, că te iubesc”, și mă întorcea.

Eram gravidă în cinci luni, când după o ceartă cu părinții lui, ne-au dat afară pe amândoi. Am plecat la Bragadiru, la un prieten de-al lui. Ne-au dat oamenii casă, masă, l-au și angajat pe el la o fabrică de șampoane. Într-o zi, când el era la serviciu, prietenul m-a rugat să-i dau mașina ca să cumpere pamperși copilului. Am zis da.

Din cauza asta, când a venit de la muncă, m-a bătut. M-a trântit pe jos, era un dulap care se închidea într-un cui, mi-a rămas părul acolo. Eram plină de sânge pe față. Fata asta, soția prietenului, s-a pus în fața mea și a zis „nu mai da în ea”. A doua zi el a hotărât să plecăm.

Fata mi-a zis „Hai, Rozo, că te ajut eu să-ți crești copilul, nu mai pleca”. Nu aveam unde să mă duc, la mama nu mai puteam să mă duc din nou gravidă. Am plecat cu el, ne-am dus la soră-sa în București unde am mai stat două săptămâni până ne-au chemat ai lui și ne-am întors acasă.

A urmat nunta, am născut, botezul, a fost bine și rău, și bine și rău. Socrii mei i-au dat casa bătrânească. Am început să facem acolo, o sobă, am dat cu var. Când băiatul a făcut trei ani, în 2006, ne-am mutat acolo.

În două săptămâni s-a angajat ca șofer la autogară la Rahova , pe un autobuz mare, și a început să câștige foarte mulți bani. Cred că banii l-au schimbat, începuseră să-i crească cornițe, pe mine mă vedea ca pe un nimeni.

***

În șapte ani am construit o altă casă, cu etaj, în locul celei vechi. Provin dintr-o familie modestă cu cinci frați, mi-am dorit să am și eu casa mea, rostul meu. La etaj i-am făcut cameră fiicei mele care mai venea în vizită, iar jos băiatului. Am pus trandafiri din poartă până-n capul curții; roz, galben, bleu, toate florile posibile.

Când venea seara acasă, tremura stomacul în mine, oare cum o veni, supărat sau nervos? Chema prieteni și se îmbăta cu ei, după ce plecau ei, mă lua pe mine la bătaie. Să nu uit cine e șeful, spunea, că eu să tac, că el aduce banii.

Ani întregi am acceptat bătaia, ca să am o familie.

Am început să caut pe Facebook fete din București, foste prietene sau colege de școală și le povesteam ce se întâmplă. Îmi spuneau „Roza, nu se poate așa ceva, nu ai nici serviciu. Dacă te îmbolnăvești, cine îți plătește spitalizarea? Nu te gândești că nu ai cu ce ieși la pensie? Ușor-ușor mi-au deschis ochii. După o bătaie de-a lui, l-am luat pe băiat, care era în clasa I, și am plecat la mama. L-am transferat la școala de acolo și m-am angajat la un restaurant turcesc.

A început cu telefoane, a venit și mi-a spus că nu sunt sănătoasă, cum să fac așa ceva. M-am întors și, între timp, m-am angajat la o cofetărie și făceam naveta Clejani – București.  Am stat acolo la cofetăria din Ghencea, pe un salariu bun, de 1.200 lei, trei ani, la început ca ajutor de patiser, apoi pe vânzare.

De când am început să am bani, nu i-am mai permis să mă jignească. Dar, bătăile au continuat. M-am înscris și la un liceu privat, unde sunt acum în al treilea an. I se pusese pata să mă las de serviciu și nu am vrut.

Pumni, bătăi, geamuri sparte, foarte multe s-au întâmplat în prezența copilului. Avea  boală să jignească, noi ne baricadam în dormitor, ne încuiam, puneam fotoliul în ușă. Fugeam prin spate cu băiatul, dormeam la soacră-mea, iar o dată am plecat bătută rău și desculță până la o vecină, unde am înnoptat.

Într-o seară, îi pusesem sarmale și a început să vorbească urât. I-am spus să respecte măcar mâncarea. M-a dat cu capul de faianță, mi-am pierdut cunoștința. M-am dus și mi-am scos certificat medico legal, m-am dus la poliție, cei de acolo mi-au spus că nu-mi pot înregistra plângerea că nu e ofițerul de serviciu. Am stat la mama vreo două-trei zile și m-am întors înapoi.

***

În ultimul an, 2015, m-a bătut rău de tot.

Am sunat la 112, a venit poliția și doi jandarmi. Am depus plângere, m-am dus la poliție, cu toate că tremuram toată, mă gândeam „mă duc acasă, mă bate mai rău”, mi-era frică de bătaie ca de mere acre. A doua zi, mi-am scos certificat medico legal, eram umflată, vânătă.

Peste două săptămâni m-a bătut iar, că de ce merg cu autobuzul, „femeile serioase stau acasă cu copiii”. Am sunat iar la 112,  a venit polițistul și i-a spus „las-o în pace unde vrei să se ducă cu copilul?”.

A treia oară nu m-a mai lăsat să intru în curte, mi-a luat geanta, mi-a aruncat-o pe stradă și am rămas în teniși. Poliția nu m-a ajutat cu nimic, mi-au spus că nu au ce să-i facă. O prietenă care pleca în Anglia, m-a lăsat să stau în garsoniera ei din Bucureşti. Mi-a fost foarte greu de luni până vineri să stau fără copil, pe care nu-l puteam lua cu mine fiindcă era încă la școală.  Uneori, în timpul săptămânii, dormeam la o vecină ca să-l văd și eu. Dimineața când plecam spre muncă mi-era frică că soțul mă așteaptă la vreun colț.

Mama mi-a dat niște contacte de la televizor, de la fundația Andreei Marin. Așa am ajuns la Estuar, unde o consilieră juridică m-a chemat la o întâlnire și mi-a spus că situația mea nu poate sta așa, fiindcă există legi în România. În două săptămâni aveam ordin de protecție timp de șase luni. Ordinul ăsta m-a ridicat pe mine. Am câștigat apoi și divorțul.

Lucrez la o brutărie unde fac pâini cu maia. Chiar dacă am multe probleme pe cap, trebuie să fiu atentă, fiindcă dacă greșesc un produs, pierd bani. Și eu și băiatul ne-am mutat de tot în garsoniera prietenei mele. Fata e acum mare și locuiește deja cu prietenului ei.

Sunt niște ani pe care nu pot să-i mai recuperez niciodată. Pentru că puteam să am o viață altfel. Zic ei bărbații că suntem făcute din coasta lor, da, într-adevăr, dar asta ce înseamnă? Că stăm sub coasta lor cumva sau cum? Acum în secolul în care suntem femeia devine din ce în ce mai independentă, sunt multe femei care-și cresc copiii singure. Am planuri mari, vreau să termin și liceul, și apoi o postliceală de asistenți medicali.