Mirela

O mamă cu şase copii simte că a venit şi rândul ei.

De Ana Maria Ciobanu

televizor

În România există 26 de centre de primire în regim de urgenţă a victimelor violenţei în familie şi 15 centre de recuperare, cu o capacitate totală de găzduire de 590 de paturi. 14 judeţe nu au servicii specializate de tip rezidenţial pentru protecţiei victimelor. În situaţiile în care se impune separarea victimei de agresor, metodologia privind intervenţia în situaţiile de violenţă în familie prevede două variante de găzduire: între 7 şi 60 de zile pentru cazarea într-un adăpost public sau privat şi între 90 şi maximum 180 de zile „în situaţii excepţionale”, într-un centru de recuperare la care au acces doar victimele care necesită intervenţie de lungă durată.După adăpostire urmează mai multe etape: reechilibrarea emoţională şi consolidarea stării de sănătate, întărirea încrederii în resursele personale şi în capacitatea de a se gestiona, identificarea soluţiilor pentru independenţă financiară.

E o după amiază de iulie și nea Mitică, paznicul Centrului Comunitar pentru Protecţia Victimelor Violenţei în Familie din Galați privește spre bariera de la intrare. Nimeni nu intră nepoftit aici și niciunul dintre cei 20 de rezidenți nu trebuie să iasă după ora 22:00, când se dă stingerea. Adresa centrului e secretă pentru a proteja victimele de întâlniri nedorite cu agresorii. Dacă se trezeşte cu vreunul la poartă, nea Mitică anunţă conducerea centrului şi aşteaptă un răspuns din partea victimei. Dacă ea îşi doreşte o întâlnire „la vedere”, ca să i se poată oferi protecţie, bine. Dacă nu, agresorul este invitat să plece, fie cu vorba bună, fie cu poliţia.

În curte, lângă o grădină cu flori care încadrează o clădire vagon cu un singur etaj, un băiat de vreo 11 ani stă singur pe bancă și țintește asfaltul cu privirea. Mamele tocmai au terminat de strâns masa de prânz, pe care o iau împreună zilnic într-o sală cu televizor şi picturi ale copiilor expuse pe pereţi alături de regulamentul centrului. Pe coridorul lung cu ferestre mari, care face legătura între trei dormitoare și sala de mese, o mamă cu trăsături de adolescentă, îmbrăcată în pijama roz, îşi întoarce fetiţa de vreo doi ani pe toate părţile, o pupă apăsat şi-i aranjează părul brunet ca şi cum ar mângâia o păpuşă.

Într-un dormitor din capătul din stânga al coridorului, Mirela, o femeie blondă de 34 de ani, căreia nu-i dai mai mult de 25, se strecoară printre paturile de lemn suspendate în care dorm cei şase copii ai ei. În celelalte două dormitoare ale centrului, vreo cinci copii dorm adânc în pătuţuri suspendate.

Acesta e singurul adăpost pentru victimele violenţei în familie din judeţul Galaţi. Funcţionează din 2003, are 20 de locuri şi e patronat de Fundaţia Familia cu susţinerea Primăriei, care le pune la dispoziţie sediul. La nevoie, pot să cazeze până la 26 de victime, dacă unele acceptă să doarmă în acelaşi pat cu copiii. Mariana Robea, directoarea fundaţiei, spune că adăpostul e cel mai aglomerat toamna şi iarna, când oamenii beau mai mult decât de obicei și devin violenți. În acele perioade, telefonul îi sună şi la miezul nopţii.

Mirela e aici de la începutul anului când, într-o zi de iarnă, şi-a adunat cele trei fete şi cei trei băieţi şi i-a întrebat: „Mergem sau nu mergem?” Copiii au ţopăit de bucurie şi i-au spus că vor să plece. Celor între 8 și 13 ani le-a spus să-şi adune cărţile şi caietele de şcoală, iar ea a luat buletinul şi certificatele de naştere pentru cei mici de 5 şi 6 ani. Şi ea şi copiii erau speriaţi de bărbatul care, în ultimii patru ani, după ce a rămas fără serviciu şi s-a îmbolnăvit de hepatită, devenise tot mai violent, în special când consuma alcool. Cu ajutorul medicului şi al asistentului social, cei şapte au fugit din satul cu 1.000 de case de la 35 de km depărtare și s-au adăpostit în centrul Fundaţiei Familia.

Speriată, Mirela se întreba cum o fi reacţionat bărbatul când s-a întors acasă şi nu i-a mai găsit. Se aștepta să vină din clipă în clipă la poarta centrului. La trei zile de la plecare, bărbatul a sunat-o să o întrebe unde e. Mirela a râs înciudată. Și-a dat seama că omul fusese atât de beat încât abia atunci se trezise şi observase că familia nu mai era acasă.

Şi-a înscris copiii la şcoală şi la grădiniţă în Galaţi, dar nu era încă sigură dacă o să rămână aici, sau dacă se vor împăca.

În primele zile, copiiilor – crescuţi la ţară, într-o casă fără curent, cu două seturi de lumânări pe lună – le-a fost greu să se adapteze vieții într-un adăpost, și mai ales vieții la oraș. Se cocoţau peste tot, se ascundeau, voiau să sară de la etajul doi al noii şcoli. Mirela s-a dus zilnic cu ei la şcoală şi i-a păzit, de frică să nu se întâmple ceva. Ea se născuse în Galaţi, terminase liceul aici şi era obişnuită cu viaţa de oraş, chiar dacă ar da-o oricând pe traiul de la ţară, unde poate avea grijă de casă, grădină şi de animale. Ea ştia să folosească un duş (unul dintre consumabilele care se înlocuiesc cel mai des la centru) şi a putut să le arate şi lor. Cel mai încântaţi au fost de televizorul din sala de mese, primul televizor din viaţa lor.

Mirela s-a împrietenit repede cu celelalte mame din centru. Nu prea vorbesc despre ce le-a adus aici, ci mai degrabă despre care să se uite după copiii celorlalte când sunt ocupate, despre chirii, cursuri de calificare, curăţenia generală şi strânsul mesei. Nu-i place să povestească despre palmele cu care bărbatul pe care l-a cunoscut la 19 ani o dobora la pământ, despre cum se transforma într-un animal când bea şi arunca cu mobila şi cu farfuriile, fără să ţină cont dacă o nimerea pe ea sau pe copii, despre cum le-a luat acestora banii de pluguşor, despre cum refuză să se trateze de hepatită. Îi e ruşine de ultimii patru ani în care a plâns pentru el şi îi pare rău că n-a cerut ajutor mai repede.

După ce a aflat de la asistentul social din sat că există adăposturi, şi-a făcut curaj să plece. Altfel n-ar fi avut unde să se ducă – mama a murit când era adolescentă, iar tata locuiește în Galaţi cu familia surorii ei şi nici nu vrea să audă de despărţirea Mirelei de bărbatul violent.

Din alocaţiile copiilor, Mirela a plătit un curs de paznic şi a căutat să se angajeze în Galaţi. La începutul verii a fost la un interviu, dar şi-a dat seama că dintr-un salariu de 800-1.000 de lei, n-o să poată plăti grădiniţă şi semi-internat pentru şase copii, plus chirie, mâncare şi facturi, aşa că nu s-a angajat. Era convinsă că tot la ţară s-ar descurca mai uşor.

Printr-o mamă pe care a cunoscut-o în adăpost, cu mai puţin de o lună înainte să se împlinească termenul maxim posibil de şedere, Mirela a reuşit să se mute împreună cu copiii la ţară, în casa unor bătrâni de care o să aibă grijă în schimbul găzduirii. Spune că dacă bărbatul o să vrea să-şi vadă copiii, o să-l primească, dar loc de împăcare nu mai există. În primele săptămâni de stat în adăpost mai dădea telefoane la vecinele din sat ca să întrebe dacă omul umblă tot beat sau dacă s-a mai potolit. Acum poate să râdă când spune: „Fereşte-te de prostul care s-a deşteptat” şi „A venit şi rândul meu”.

Septembrie 2014