Când „acasă” devine teren de luptă

Diana Stănculeanu este psihoterapeut şi coordonează la Salvaţi Copiii programul de combatere a violenţei asupra copiilor, prin dezvoltarea de  servicii comunitare de consiliere psihologică pentru copil şi familie, disponibile în Bucureşti și alte patru județe din țară. Printre picături consiliază copii şi părinţi confruntaţi cu situaţii dificile de viaţă.

În România anilor 2014 bătaia copiilor este în continuare „ruptă din rai”. Ce înseamnă asta mai exact?

63% dintre copiii români sunt bătuți frecvent acasă atunci când nu se comportă în conformitate cu așteptările părinților. 20% dintre părinții români bat din convingere, planificat: este nevoie de bătaie pentru a-l învăța pe copil ce este respectul și care îi este locul în casă. Pentru restul de până la 63% lovirea copiilor aduce după sine rușine, vinovăție, regrete, neputință – neputința de a nu fi fost capabil să-mi țin gura închisă și mâinile pe lângă corp până când furia sau frustrarea se vor fi diminuat suficient cât să nu îmi rănesc inutil copilul.

„Altoirea” copiilor îi este atât de naturală, atât de la îndemână părintelui român încât „două la fund”, „urecheala”, „trasul de păr” nu înseamnă violență, abuz, bătaie, ci reprezintă ceea ce orice părinte responsabil trebuie să facă din când în când pentru a nu se trezi cu copilul în creștetul capului.

„Altoirea” copiilor este atât de naturală, de la îndemână în spațiul românesc încât, la 10 ani de la intrarea în vigoare a unei legi care interzice orice formă de violență asupra copiilor (Legea 272/2004), o lege care vorbește despre obligativitatea raportării oricărei suspiciuni de rele tratamente asupra unui copil, doar 8% dintre martorii unei scene de violență asupra copiilor ar pune mâna pe telefon pentru a anunța poliția sau protecția copiilor. Lipsa de încredere în eficacitatea serviciilor de protecție, la care se adaugă convingerea că „a-ți băga nasul în treburile altora dăunează grav confortului personal” contribuie major la menținerea acestui procent scăzut.

Bătaia copiilor nu este o afacere 100% românească. Primii care au început să vorbească despre bătaie, copil și educație în aceeași propoziție au fost scandinavii. După ce au constatat că aproximativ 80% dintre copii erau bătuți de către părinții lor, autoritățile de la Stockholm  au promulgat o lege care a făcut ca în 1979 Suedia să fie prima țară din lume care interzicea orice formă de violență asupra copilului în familie. 35 de ani mai târziu, după nenumărate amenzi, decăderi din drepturi parentale, încarcerări și intrări obligatorii în programe de educație parentală, Suedia comunică un procent de 6% copii pedepsiți acasă, corporal și emoțional.

A bifat și România un deceniu de lege și o scădere în procente. În 2004, 84% dintre copii mărturiseau că sunt bătuți acasă. Astăzi „doar” 63 din 100 vorbesc despre educația cu palma, cu lingura de lemn sau cureaua de la pantalonii tatălui.

Ca și coordonator de program în cadrul celui mai puternic ONG pentru promovarea drepturilor copiilor din România, Salvați Copiii, visez și muncesc pentru o lege care nu doar să existe, ci să și funcționeze, la o strategie națională de educație parentală, inițiată de Ministerul Educației de prea mulți ani și uitată în sertare instituționale, la servicii comunitare pentru consilierea copilului și familiei, la cursuri de educație parentală care să înceapă de pe băncile școlii.  Ca și psihoterapeut care lucrează cu părinții, încerc să le fiu alături în efortul de a schimba critica cu vorba bună, lovitul cu mângâierea, furia și dezamăgirea cu consecvența și speranța, urgența emoțională a lui „acum” cu viziunea obiectivelor pe termen lung, și îi rog să își răspundă constant la întrebarea: „Cum vreau să fie relația mea cu copilul meu peste 20 de ani și ce fac acum, azi, pentru a înfăptui asta?” Este o întrebare cu răspunsuri multe şi grele căci e nevoie de timp, toleranţă, iertare de sine, indulgenţă, perseverenţă, putere, să accepţi că ce ai făcut o viaţă, ce ţi s-a spus o viaţă sau felul în care ai fost chiar tu crescut, face mai mult rău decât bine, chiar şi atunci când se întemeiază pe buna intenţie; ba mai mult, că toate acestea nu pot fi înlocuite peste noapte de cuvinte şi comportamente pozitive şi cumpătate. Din fericire, infinita iubire pe care copiii o poartă părinţilor lor, face iertarea şi începuturile noi posibile  în orice moment al poveştii fără sfârşit care este relaţia părinte-copil.