Un sistem împotriva victimelor?

Camelia Proca, directoarea A.L.E.G., organizație din Sibiu caremilitează pentru promovarea egalităţii de gen şi combaterea tuturor formelor de dicriminare şi violenţă ce au la bază diferenţele de gen.

Problema începe de la definirea incorectă a fenomenului. În România legea foloseşte sintagma de „violenţă în familie”, care descrie doar o parte a problemei mai largi. În legislația europeană se foloseşte termenul de violenţă de gen, care cuprinde violenţa domestică dar şi forme de violenţă din partea unui agresor din afara familiei (hărţuire sexuală la locul de muncă, agresiune sexuală, viol), inclusiv în cupluri de tineri, care nu au stabilit relaţii similare familiei. Pentru a putea dezvolta politici eficace de prevenire şi combatere ar trebui ca ele să aibă la bază o definire şi o înţelegere corectă a problemei, iar principala cauză a violenţei de gen, atât în România cât şi în lume, are legătură cu inegalitatea dintre femei și bărbați şi cu prejudecăţile care asociază masculinitatea cu agresivitatea şi dominarea, iar feminitatea cu un trup frumos accesibil oricând. Atâta timp cât vorbim doar de violenţă în familie şi credem că e cauzată de lipsa educaţiei şi de alcoolism, toate măsurile pe care le gândim vor rata sursa problemei.

Aplicarea legii e influenţată de prejudecăţi. O problemă și mai delicată privește atitudinea autorităților (inclusiv a poliției şi a judecătorilor) față de victimele violenţei de gen, care afectează negativ aplicarea legii. Cazurile lor sunt de multe ori considerate minore, amânate, ca şi cum acolo unde e vorba de bătaie, viol, hărţuire se speră că părțile se vor împăca sau cel puţin că  își vor continua conflictul tot în privat şi departe de autorităţi. Blamarea victimei este extrem de frecventă, chiar printre cei care trebuie să ofere ajutor, iar acest fapt conduce la dublă victimizare şi la un efect opus celui menit legii. Am fost martori la situaţii în care o femeie care venise la poliţie să reclame o situaţie de violenţă din partea soţului a fost ironizată şi trimisă să cumpere hârtia pentru redactarea plângerii de la xeroxul de peste drum. Mama unei fete violate de un taximetrist ne-a povestit că poliţistul care le-a însoţit pe ea şi fiica ei la locul faptei, pentru reconstituire, făcea glume pe seama fetei, iar când mama a protestat, poliţistul a spus că încearcă să mai destindă atmosfera. O victimă ne-a povestit că la procesul de divorţ în care ea acuza soţul de violenţă, judecătoarea a întrebat-o dacă nu cumva violenţele erau întemeiate, manifestând o atitudine similară agresorilor care cred că dacă au motive întemeiate, au tot dreptul să lovească. Oricum, cele mai multe victime nu apelează la ajutor din cauza temerii că nu vor primi protecţie eficientă, a ruşinii, a sentimentului de culpabilitate (de ce li se întâmplă asta tocmai lor?), a lipsei de încredere. Când se loveşte de dublă victimizare, persoana în cauză pierde şi puţina încredere care a determinat-o să raporteze violenţa. În general, doar 5% din atacurile violente asupra femeilor sunt raportate la Poliţie şi mai puţin de 1% sunt pedepsite. În ce priveşte violenţa sexuală, victimele sunt adesea fete minore. Conform organizației UN Women, una din două fete vor fi victimele unei forme de abuz sexual înainte de a împlini 18 ani. În plus, ceea ce nu este înţeles de toţi cei responsabili să aplice legea este că în actele de agresiune între persoane apropiate victimele, chiar și adulte, au un grad de vulnerabilitate ridicat – sunt dependente de agresor, sunt cunoscute agresorului (cel care te agresează îţi ştie rutina zilnică, ştie unde să te găsească oricând). Peste 90% dintre agresori sunt bărbaţi, 82% dintre abuzatori sunt cunoscuţi ai victimei, iar 19% sunt chiar rude. Toate acestea sunt motive ca victima să fie uşor de manipulat pentru a-şi retrage plângerea. Deficienţa principală a codului nostru penal este că investigarea cazului încetează odată cu retragerea plângerii victimei şi că autorităţile nu se auto-sesizează pentru a continua cercetările în cazuri cu risc crescut (de altfel nici nu se face o evaluare profesionistă a riscului de repetare a violenţei).

Puţinele drepturi pe care victimele le au în România rămân pe hârtie. În ce priveşte aplicarea ordinului de protecţie, deşi legea prevede şi emiterea „de urgenţă”, în aceeaşi zi, un studiu naţional realizat în 2013 de organizaţia Transcena şi alte opt ONG-uri din ţară a relevat că durata medie pentru emiterea ordinului este de două săptămâni. Victimele nu sunt nici informate conform legii. Conform unui studiu realizat la judecătoria Timişoara de organizaţia APFR, în 97,8% dintre dosarele de violenţă monitorizate (inclusiv violență în familie) instanţa nu pune în vedere părţii vătămate că poate să-şi angajeze apărător din oficiu şi că poate beneficia de asistenţă juridică gratuită în condițiile în care Legea 211/2004 și Legea 678/ 2001 prevăd obligativitatea informării victimelor în acest sens. Persoana vătămată se constituie parte civilă şi primește daune în numai jumătate dintre cazurile de abuz sexual (57,14%). Dintre neregulile identificate în urma monitorizării judecării acestor cauze mai trebuie menționate nesoluționarea cauzelor într-un timp rezonabil respectiv individualizarea greșită a pedepselor. Conform cazurilor înregistrate la centrul pilot de suport pentru victimele violenţei sexuale de la A.L.E.G., audierea victimelor de viol la poliţie nu are loc întotdeauna în prezenţa unui psiholog (cum prevede legea 211/2004) care să informeze cu privire la efectele frecvente explicabile prin trauma emoţională, cum ar fi faptul că victima unui viol nu-şi aminteşte toate detaliile incidentului, iar în consecinţă tendinţa poliţiştilor este să o discrediteze. De asemenea, victima nu este întotdeauna îndrumată pentru a i se asigura asistenţa medicală, prevăzută de lege.

Lipsă de servicii pentru victime, finanţări pentru cei care blamează victimele.

Deşi legea 217 prevede servicii de asistenţă pentru victimele violenţei în familie şi centre pentru agresori, finanţate prin consiliile locale, în puţine localităţi din ţară există adăposturi şi centre de informare şi consiliere pentru victimele violenţei, iar centrele pentru agresori se pot număra pe degetele de la o mână. Existenţa serviciilor într-o localitate depinde în mare parte de prezenţa unor ONG-uri cu experienţă, cu specialişti formaţi din perspectiva drepturilor femeii prin proiecte şi colaborări externe în ultimii 15-20 de ani. Acestea sunt entităţi neguvernamentale care se auto-finanţează, nebeneficiind adesea de nici un sprijin din fonduri publice. Pentru violenţa sexuală, lipsa serviciilor este şi mai dramatică, pentru că lipseşte până şi cadrul legal pentru servicii precum centrele de criză pentru viol, pentru care standardul Consiliului Europei este de un loc la 100.000 de mii de locuitori. Nu avem cunoştinţă decât de două iniţiative în acest sens, centrul pilot de la A.L.E.G. în Sibiu, care oferă şi consiliere online şi asistenţă juridică (finanţat prin Mecanismul SEE 2009 – 2014, prin Fondul ONG), şi un grup informal de femei din Bucureşti care organizează ateliere de sprijin după viol.

Prin proiectul“Rupem tăcerea despre violența sexuală”: întărirea capacității ONG-urilor de a integra violența sexuală pe agenda publică, A.L.E.G. organizează  consultări tematice pentru ONG-uri pentru a dezvolta abilități de lucru cu victimele şi de advocacy pe tema violenţei sexuale, inclusiv un centru de resurse online. Cu toate acestea, marile finanţări prin fonduri europene, cu bugete de milioane de euro, care se lansează în ultima vreme pentru proiecte de prevenire şi combatere a violenţei în familie şi traficului de persoane, se adresează cu precădere autorităţilor publice, deşi majoritatea dintre ele s-au dovedit până în prezent ineficiente în aplicarea legii. ONG-urile fie sunt condiţionate de parteneriate cu instituţiile publice, fie nu apar de loc la parteneri eligibili şi nu pot aplica. Cum se va dezvolta reţeaua de servicii pentru victimele violenţei fără a construi pe baza experienţei organizaţiilor active în domeniu, cele care au dezvoltat servicii în ultimii 10 -15 ani în ciuda dificultăţilor? Cum vor realiza „universităţile publice din domeniul militar” formarea de specialişti care să înţeleagă corect cauzele violenţei de gen ce ţin de dominaţie şi control? La presiunea ratificării Convenţiei de la Istanbul, prevenirea şi combaterea violenţei de gen în România pare să se prefigureze în sfârşit ca o prioritate căreia i se alocă fonduri, dar nu în sprijinul victimelor, ci al celora care adesea le blamează!